De data aceasta nu am mai avut onoarea discutabilă de a găzdui o colonie de viruși destul de agresivi în organele mele interne, ca data trecută. Aceasta, cuplat cu faptul că am mers într-un grup mic și cu un program mult mai puțin rigid, mi-a dat ocazia să prind mult mai multe crâmpeie de viața americană. Sau mai bine zis de viață din nordul Californiei.

Aș vrea însă ca înainte de a începe elucubrațiile să-i alung pe toți cititorii care așteaptă un post elevat (nu că aș fi produs vreodată așa ceva, dar trebuie să fiu cu cugetul împăcat). Nu voi povesti despre proiectele Adobe. Nici despre demo-ul (foarte tare dealtfel) pe care l-am văzut la Microsoft Research în Mountain View. Nici despre reconfirmarea board-ului Yahoo (petrecută chiar în hotelul la care am stat) care ar cam trebui să pună punct telenovelei. Nu. Doar anecdote, mici întâmplări, clișee americane de depănat la o bere sau trei. Să dea click numai cine simte că are timp de pierdut.

Trebuie spus de la bun început: californienii sunt o nație de răsfățați. În primul rând, clima este incredibilă. Din aprilie și până în octombrie, acolo nu plouă. Este mereu soare și în general temperaturile sunt agreabile – iarna acestea nu prea coboară sub 10 grade Celsius iar în februarie am prins 16 grade în San Francisco. Relieful este foarte variat, de la litoral de ocean spre munte, iar din avion – care a aterizat pe un senin impecabil – am văzut o sumedenie de păduri verzi, lacuri perfect albastre, stânci și drumuri de munte. Nu cred că acolo are cineva probleme în a alege unde să iasă în weekend.

Ca și cum asta nu ar fi fost suficient, infrastructura este de vis. Orice stradă decentă din oraşele lor are 3 benzi pe-un sens. Să fie. Benzi solide, ca să încapă lejer 3 Hummere la nevoie. Trebuie precizat că teoria conform căreia americanii nu mai prizează SUV-urile – sau mașinile mari în general – nu pare să fie valabilă în California. Este plin de monștri de 2 tone, se văd şi ceva Priusuri dar un pic stinghere. De ce merg prost vânzările de mașini mari iar GM raportează pierderi ? Poate nu și le mai reînnoiesc atât de des ? Mister.

Traficul este foarte relaxat, am auzit doar niște zvonuri că pe una dintre autostrăzi (101) ar fi mici probleme la orele de vârf. În general – acolo șoferii nu claxonează, nu urlă injurii prin geamul deschis și nu împroașcă lumea cu manele la volum mare. Am şi o anecdotă interesantă apropos de asta. Într-o seară în San Jose, mergeam pe stradă și discutam aprins cu un coleg. Prinși de subiect, traversam agale una din ditai “străzile” pe la o trecere de pietoni și am auzit un claxon scurt și foarte timid. Când ne-a picat fisa am realizat că mergeam pe roșu de o bună bucată de vreme iar mașinile ne așteptau cuminți. Prin comparație într-o intersecție dificilă din București (să zicem la Răzoare) în cel mai bun caz încasam o doză solidă de claxoane și invective iar în cel mai rău caz aș fi fost strivit de un Q7 grăbit să ajungă la un cazinou, un club de fițe, ceva.

Tot la capitoul mașini, este poate interesant de precizat ce expun californienii prin mall-uri și zone de recreere. Cel mai “ponosit” model era un Jaguar XF. Am mai văzut un Maserati GranTurismo și un Bentley, cred Continental GT Speed Coupe. Acesta din urmă, alb și “cu dotări” costa bagatela de 207.000 $ – ieftin – din care 3.700 $ “gas guzzler tax”. Adică “taxă de halitor de benzină” – nu glumesc, chiar așa se numește ! Un fleac. Cred că mașinile economice cu dimensiuni “europene” mai au ceva drum de străbătut până la inima (respectiv portofelul) consumatorului din zonă.

Oleacă de răbdare, ajung și la miturile vieții americane.

Străzile pustii. Dimineața de sâmbătă în San Jose (un milion de locuitori, totuși) seamănă cu secvența de început din “28 de zile” (“hello, hello”). Ce-i drept sunt locuri în care poți “să-ți freci coatele tale de coatele altor făpturi umane” cum spune un amic de-al meu stabilit acolo. În general aceste puncte de maxim interes sunt (surpriză ?) în preajma restaurantelor, cafenelelor și mallurilor iar fenomenul se petrece la orele serii. Altfel, poți să mergi liniștit un sfert de oră pe trotuar fără să vezi o figură umană: poate doar dacă te uiți atent prin parbrizul mașinilor care trec răzleț. Situația este oarecum diferită în centrul orașelor mai dense, iar în San Francisco turiștii schimbă radical regulile jocului.

Îți trebuie act de identitate ca să intri într-un bar. Am făcut-o și pe asta – adică am intrat fără id. Uitasem de obsesia lor cu băuturile alcoolice și minorii. Unul din oamenii de pază m-a luat deoparte și m-a întrebat cu o figură foarte serioasă (mie îmi cam venea să râd) dacă am peste 21 de ani, dacă sunt ofițer de poliție sub acoperire sau agent federal ori reprezint o organizație neguvernamentală pentru protecția minorilor (ceva în genul acesta). Da și nu, nu, nu. Ușor, așa-i ? După care am dat 5$ ca să stau într-un soi de hală unde niște boxe de calitate îndoielnică blastau muzică rap și latino iar câteva plasme enorme si proiectoare afișau ESPN “pe mutește”. Gata, am văzut, s-a bifat, înapoi la hotel.

Transportul în comun dezastruos. Ei bine, nu chiar. În primul rând – realist vorbind – orașele sunt foarte răsfirate. O navetă zilnică de zeci de km nu este deloc ieșită din comun, ba chiar am auzit de navete de sute de km, iar angajatul stă la un hotel lângă sediu 2-3 zile şi în restul lucrează de acasă. Nu ai cum să acoperi zone atât de mari cu transport public, așa că automat din multe locuri nu te poți deplasa decât cu mașina. În al doilea rând, dacă autobuzul sau tramvaiul vin mai rar nu este deloc un dezastru atâta vreme cât respectă cu sfințenie orarele prestabilite și nu sunt aglomerate. Partea ceva mai proastă este faptul că mijloacele lor de transport în comun sunt frecventate mai ales de populația … hmmmm … mai puțin favorizată. Vezi acolo multe figuri pe care dacă le-ai întâlni într-un oraș oarecare din România ai schimba trotuarul instantaneu. Un bilet de autobuz în San Jose costă 1,75 $ – dar partea inedită este modul de plată. Dacă nu ai abonament poţi achita doar cash: punând bancnotele și fisele într-un automat. Șoferul nu are voie să atingă banii, probabil atât ca mijloc anti-fraudă cât și ca protecție la jafuri. Asta înseamnă și că dacă nu ai suma potrivită nu primești rest.

Click aici pentru partea a II-a.