Urmarea elucubraţiilor din partea I.

America este țara mărunțișului. Se dă restul cu migală până la ultimul cent (cam 2 bani de-ai noştri). Ah, poate vrei să lași ceva în recipientul de tips, sau poate nu. Cum eu sunt cam chitros din fire, strânsesem ditai căciula de fise de un cent și dimes (“firfirici” ? 10 cenți). La plecare am “îmbogățit” o femeie de serviciu de la hotel cu mormanul de fise lăsate pe noptieră. Na, descurcă-te !

Vorbind de tips, bacșișul este o chestie foarte serioasă la ei, o instituție fundamentală. Un amic îmi explica faptul că baza de impozitare la anumite meserii (chelner, taximetrist) este mai mare decât salariul pentru că statul pornește de la premisa că acești oameni vor încasa sume cash pe care nu le vor declara. Să lași 15% din notă este considerat un minim decent. Pentru grupuri mari (>6 sau 8 persoane) multe restaurante percep automat o suprataxă de 16-18%, nu care cumva grupul să “dea țeapă” și să nu lase bacșiș ! La anumite restaurante mai selecte nu poți opri mașina decât cu “valet parking”, adică un puștan îți ia cheile și parchează mașina așa cum știe el contra sumei modice de 5-6$. Plus tips. După care probabil că individul dă o tură-două dacă ai un model mai deosebit de autovehicul. E și asta o meserie.

Mâncarea americană – grasă și la porții zdravene. Corect. Cu o mică remarcă. În California la majoritatea restaurantelor nu se servește mâncare americană. Vietnameză, poate. Sau: thailandeză, indiană, chinezească, italiană. În ce priveşte tradiționalii burgerii enormi cu inele de ceapă prăjită și cartofi, ori burritos mari cât un cap de miel – le poţi găsi la fast food-uri ori la diner. Diner-urile fiind acele restaurante pe care le tot vedem in filme: stil vagon, cu canapele înalte și înguste acoperite cu imitație de piele. Tipic american, nu ? Doar că în Silicon Valley – nu știu de ce – cam tot personalul din acest gen de stabilimente pare să fie de origine asiatică iar combinația este un pic descumpănitoare. O experiență de neuitat a fost un mic dejun comandat într-un astfel de restaurant (Peggy Sue). Mai precis pancakes, un soi de clătite groase tradiționale pe care filmele hollywoodiene ni le arată frecvent pe mesele personajelor principale. Ceea ce filmele cu pricina nu precizează este cantitatea enormă de ulei pe care le conțin aceste clătite. Ori faptul că deasupra se pun – ca ingrediente tipice – o ditai “bilă” de unt și câteva “fundițe” din jumări subţiri de șuncă. Ditai sticla cu sirop de arţar și cutiuțe cu miere sau gem erau la îndemână. Uitandu-mă atent parc-am văzut în farfurie și-un colesterol mare și nervos, pregătit să-mi sară la carotidă și să mă dea gata. Nu am putut termina porția, iar cine mă cunoaște știe că nu mă încurc cu jumătăți de măsură. Am digerat acel fabulos mic-dejun până pe la 3 după amiaza; nici eu şi nici pancreasul meu nu dorim să repetăm figura.

Obsesia cu gheața. Spunea cineva într-un comentariu la postul precedent că poate californienii au o “problemă cu frigul” – cum adică să fie mereu cald și bine ? Ei bine, o problemă ar exista, doar că invers față de cum își imagina interlocutorul meu. Aerul condiționat este omniprezent, chit că afară sunt doar 25 de grade. În birouri, în autobuz, în localuri, în camera de hotel bate o briza răcoroasă. Cam prea răcoroasă în multe cazuri. Plus, gheața – nici o masă fără gheață ! Vrei apă, primești un pahar plin cu gheață peste care s-a turnat cu zgârcenie puțină apă. Ceri un Diet Coke, ți se pune în față un pahar cu gheață peste care chelnerul toarnă cam o gură de Cola: căci mai mult nu încape. Ferească Dumnezeu să comanzi un ice tea (notați prezența cuvântului “ice”) căci vei primi un pahar cu gheață încă și mai multă decât de obicei peste care un suflet binevoitor a pus o cantitate infimă de ceai dozată probabil cu pipeta. Lucrurile se “reașează” oarecum pe făgașul normal dacă înveți să specifici în mod sistematic “no ice, please”.

Aici se termină însemnările mele din scurta vizită în Silicon Valley. Nu e chiar o altă planetă, deși pe plan tehnologic par uneori să trăiască într-un univers paralel unde limitele sunt mult mai relaxate decât le știm noi. Îmi este greu să mă gândesc la un loc mai interesant pentru cineva la 20 și ceva de ani care vrea să schimbe lumea din temelii. Din nefericire pentru mine – și probabil din fericire pentru lume – eu am depășit faza cu pricina, sunt un câine prea bătrân pentru trucuri noi și oricum mi-am “furat-o” deja cu un startup (povestim poate cu altă ocazie). Iată-mă așadar înapoi în bătrânul meu București murdărel și poluat, din care deabia aștept să mai evadez nițel, deși concediul de vara asta l-am îngropat discret încă din iulie.

Totuși, nu vă bucurați prea devreme: mai am subiecte.