Pentru mine Starbucks e un soi de cofetărie ceva mai scumpă. Eșuez în weekenduri pe-acolo dar nu ca să mă adăp din sosurile lor dulci și cremoase cu vagi urme de cofeină, ci ca să le cumpăr fetelor câte o prăjitură. Evident nici eu nu rezist tentației, chiar și în unele zile din săptămână: cred că per total am investit în torturile de morcovi o sumă cam cât bugetul anual pentru agricultură al unei țări mai mici africane. Dar, despre altceva vroiam să scriu astăzi.

Fără a fi un “fan” al mărcii, mă fascinează atenția la detalii cu care s-a construit această afacere. Bunăoară, zilele trecute am văzut pe tejghea o cărticică verde – un soi de “dicționar” care explică termenii “corecți” cu care poți comanda o cafea de acolo. Interesat este că odată ce ai comandat, ei “retraduc” între ei într-un limbaj standardizat, iată explicația:

Mie mi se pare de-a dreptul genial că un băiat deștept a stat și s-a gândit la un limbaj codificat pentru a optimiza producția într-o cafenea, după care l-a explicat într-o cărticică într-un format agreabil pentru ca să optimizeze și dialogul cu clienții.

Am mai citit mai demult pe Internet o poveste apropos de Starbucks. Când este coada mare, unul dintre angajați se așează la extremitatea cozii depărtată de casă și-i întreabă pe oameni ce vor servi. Pare inutil pentru că odată ajunși la casă clienții vor repeta comanda. Și totuși, justificarea gestului este că odată ce ai spus ce vrei să comanzi nu mai pleci așa ușor de la coadă chiar daca merge foarte greu. Pentru că – nu-i așa – “e rușine” … mai bine aștepți un sfert de oră ca să-ți vină rândul.

Oricum pentru data viitoare m-am pregătit: o felie de tort de morcovi și un non-smoking double antiseismic half-caf wet mocha con panna și sirop de mentă. Light.

Să vă văd pe unde scoateți mâneca …